ORA CONSILIULUI EUROPEI

 

ORA „CONSILIULUI  EUROPEI”

Organizația Mondială a Copiilor Talentați (OMCT), ONG de tinere talente, care activează în capitală, printre proiectele pe care le lansează spre implementare în anul 2025, proiectul „„Ora Consiliului Europei” are un loc aparte..

 

 „Ediția acestui an a proiectului se dedică Aniversării de 30 ani de la aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei, a comunicat poeta  Renata Verejanu,             

președintele OMCT.

 Pentru crearea unui succes sigur, OMCT a decis să invite Primăria Municipiului Chișinău în calitate de partener principal (prin Direcția Generală Educație,Tineret și Sport), pentru ca această ediție a proiectului să cuprindă mai multe licee din capitală (din fiecare cartier), în dublă calitate: participanți și beneficiari, dar și câte un colegiu și un centru de excelență, instituții unde studiază tineri și tinere din toate regiunile republicii.  Astfel, proiectul devine un bun al tineretului studios din toată țara. 

Printre activitățile proiectului, care se vor desfășura în trei etape, pe durata de 10 luni (martie-decembrie 2025), liderii de la OMCT vor desfășura în luna martie un rând de traininguri pentru tinerii pedagogi, desemnați de către fiecare instituție participant la proiect (Liceul „Mircea cel Bătrân”, Liceul „Mihai Viteazu”, Liceul „Petru Zadnipru”, Colegiul „Alexei Mateevici”, Centrul de Excelență în Construcții). La rândul lor, în următoarele luni (aprilie-mai), acești pedagogi vor desfășura traininguri, fiecare în instituția sa, cu echipa de tineret studios, aleș și înaintat de fiecare clasă, de fiecare grupă. După desfășurarea acestor cursuri la care elevii de la instituțiile alese vor acumula cunoștințe despre activitatea și strategiile Consiliului Europei, despre colaborarea Republicii Moldova cu acest for pan-european, și după evaluarea tuturor participanților la aceste ore speciale, cei mai buni dintre elevi vor dobândi calitatea de „expert” și vor desfășura deja ei (fiecare în clasa/grupa sa) acea oră magică – ORA „CONSILIULUI EUROPEI”.

Evenimentul se va produce în aceeași zi, la aceeași oră în toate instituțile prinse în proiect, unde în acea zi va predomina o atmosferă de sărbătoare. După desfășurarea Orei Consiliului Europei, cei mai activi elevi-experți vor primi diplome de „Tânăr Ambasador al Consiliului Europei” și trofee speciale, și alte surprize plăcute, despre care vor afla la momentul dat.

Vorbind despre rezultatele așteptate, autorii și realizatorii proiectului estimează că la evenimentele desfășurate în cadrul proiectului vor participa peste 2000 de tineri, beneficiari ai proiectului, care pe viitor, la rândul lor, vor putea promova activitatea și strategiile Consiliului Europei în rândul semenilor săi.

Lansarea proiectului (în după amiaza zilei de 12 martie 2025), a fost o reușită, care s-a produs la Biblioteca „Transilvania”, unde au fost invitați doar viitorii experți – tineret studios de la instituțiile alese să participle în proiect. A bucurat clipa când Sala mare a bibliotecii deveni neîncăpătoare, or, de la fiecare instituție invitată să participle în proiect s-au găsit doritori de a căpăta o nouă experiență (elevi din clasele VIII-XI și elevi/studenți de la colegii), de a dobândi noi cunoștințe, de a contribui personal la promovarea instituției în care studiază.

„După pandemie, aceasta e prima ediție a proiectului, și sperăm să fie una de succes”, a ținut să concretizeze Daniel Verejanu, autorul și Coordonatorul proiectului, magistru în Relații Internaționale... 

La lansarea proiectului au vorbit mai mulți tineri, 

cu o totalizare a venit Cătălin Moroi, director adjunct la Centrul Municipal de Tineret, care face parte din echipa de tineri care realizează proiectul,

 

Un grup de tinere de la Colegiul „Alexei Mateevici” au extins atmosfera lansării proiectului, prezentând un recital exceptional de cântece (voce, chitară și pian).

Lansarea proiectului a fost onorată de E.S.Doamna Christa GOLLNER, Consul al Ambasadei Austriei la Chișinău și de domnul Dmitri PANIN, Consilier personal al Ambasadorului, Ambasada Azerbaijanului.

Organizația Mondială a Copiilor Talentați (OMCT), este un ONG international de tineri voluntari, cu cartierul general la Chișinău care a deținut statut participativ la Consiliul Europei (în anii 2001-2017). 

Proiectele lansate și implementate de OMCT sunt cunoscute departe peste frontierele republicii (Revista Micul Prinț, publicația îndrăgită a tinerelor talente, care se editează din 1992, Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii „Micul Prinț”, care a lansat deja peste 30 mii de tinere talente de pe toate continentele, Conferința Transfrontalieră a Tinerilor Jurnaliști, Politicieni, Juriști, Economiști, Artiști visavis de extinderea UE, la care au participat doctoranzi de la cele mai de prestigiu instituții universitare din Moldova, România, Ucraina, Caravana Culturii Păcii, care în 2000 porni din Chișinău, trecând din țară în țară, din capitală în capitală, până la Consiliul Europei (Strasbourg) și UNESCO (Paris), unde membrii Caravanei, voluntarii mai activi la acel timp, au fost primiți de înalte oficialități, Marșul Voluntarilor pentru Pace, în colaborare cu Parlamentul republicii, și alte, peste 100 de proiecte).

În 2001 OMCT a lansat proiectul „Cluburile Consiliului Europei”. Primul Club, fiind creat în capitala moldavă, a lansat în același an proiectul Ora Consiliului Europei, un proiect de durată, un proiect original pentru tineretul studios. 

Reporter AMP-International,

sursă: Comunicatul de Presă 

al OMCT

de la Revista „Micul Prinț” la Concursul Internațional „Micul Prinț”

 

Revista „Micul Prinț” promovează valori

 

Să știm să ne promovăm

        E un mare talent să știm să ne promovăm...Nu mai e timpul când toți mergeam spre comunizm, așteptând cuminți să ne promoveze un cineva... E timpul să ne promovăm noi înșine. Să ne promovăm talentul, să promovăm competențele, valorile noastre care pot fi de folos comunității, societății... Să ajutăm să-și promoveze valoarea și rudele noastre, și prietenii, colegii noștri sau simpli cunocuți cu care ne vom putea mândri că ne sunt contemporani... Doar astfel vom pretinde la crearea unei societăți prospere. Să știm, să dorim să promovăm personalitățile culturii naționale, tradițiile, neamul, țara...

Organizația Mondială a Copiilor Talentați (OMCT), în activitatea sa de peste 30 ani, prin proiectele sale întotdeauna a promovat tinere talente, a promovat valoarea, a promovat personalitățile neamului, patrimoniul cultural .al Republicii Moldova... Dacă e să vorbim doar de cele trei proiecte cu numele de „micul prinț” -

Revista „Micul Prinț”, pe care o edităm din 1993,

Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii „Micul Prinț”, pornit în 1993, când umblam prin localitățile republicii să descoperim copii talentați pentru Colegiul de Redacție al Revistei „Micul Prinț”, de la care a și pornit festivalul. 

Fiind primul concurs international lansat după proclamarea independenței Republicii Moldova, desfășurându-se an de an, Festivalului-Concurs Internațional al Talentelor Lumii „Micul Prinț”   a acoperit un gol enorm în procesul cultural-educațional, rămânând a fi unul din proiectele cele mai îndrăgite de tinerele talente din țară și nu doar. Concursul e singurul proiect de acest fel „importat” din afară în România, în anii 1997-1999 concursul desfășurându-se la București, sub patronajul Președinției României, după care în fiecare județ se desfășoară câte un concurs. 

Până în prezent Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii „Micul Prinț” a lansat la nivel național și internațional și a promovat peste cincizeci mii tinere talente de pe toate continentele...

 și

Balul „Micului Prinț” - cel de-al treilea proiect pornit de la Revista „Micul Prinț”.

Vom descoperi trei platforme unice de lansare și promovare a tinerelor talente din diferite domenii de activitate.

A te promoca sau a promova pe cineva e o mare muncă și o investiție nu doar de competențe solide, investiție a timpului vieții tale, ci și investiții solide de resurse umane, resurse informaționale variate, resurse logistice... Unde găsim toate acestea?

Câță lume dispune de resurse financiare și nu știe ce să facă...

(O meditație din timpul pandemiei)

DANIEL VEREJANU la AKADEMOS

Ochiul interior al cunoașterii:

tristețea metafizică în lirica lui Lucian Blaga

Perioada activității diplomatice a lui Lucian Blaga, care poate fi denumită cu îndreptățire o perioadă europeană în sensul unei vădite ascendențe valorice a creației sale – filosofice, lirice și dramatice – ne dezvăluie o amplitudine și o profunzime deosebită a viziunilor. Se conturează noi zări și etape ale evoluției sale, care se pune, așa cum remarca Mihai Cimpoi, sub semnul unui proces de ontologizare, asigurat și de o continuă intelectualizare, de intrare în zona lucifericului, a problematicului gnoseologic. Se deschide acum, după cum mărturisește însuși poetul, un alt ochi interior, ochiul cunoașterii:„Cu toți și cu toate

m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri, între mașini și-n biserici,

Lângă fântâni fără fund / mi-am deschis ochiul cunoașterii”

Citatul e din Tristețe metafizică, poem-cheie al volumului lauda somnului și care poate fi extrapolat asupra întregii lirici a perioadei și chiar a poeziei sale în ansamblu. Dedicația lui Nichifor Crainic, poetul tradiționalist de orientare mistică, este și semnificativă: ca și autorul Nostalgiei paradisului, Blaga își propune să dea expresie tainelor de sus și tainelor ascunse în adâncurile pământului, care pot fi revelate prin izvoarele ce se deschid, prin „apele sfinte și rele”, ca cele în care se oglindește Sfântul gheorghe, prin ochiul pe care-l deschide în pământ, prin clopotele sau sicriele care cântă „subt iarbă cu miile”, prin „fântânile nopții care deschid ochii și ascultă întunecatele vești”.

Este o frenezie a unei deschideri sub bolta unei tristeți metafizice generalizate, spre alte spații, bineîn- țeles transcendente, spre alte timpuri, evident legendare, arhetipale, spre înseși sferele speculației din zona uranică, spre diferitele vârste, spre poveștile sângelui uitat de mult, care se trage spectaculos din sinele poetului „înapoi în părinți”.. Am putea vorbi, astfel, de o surprindere a revelațiilor, pe care Blaga o identifică la goethe în forme pline de viață, plastice, mișcătoare, denumite gestalten, imposibil de tradus în limba română pentru că înseamnă formă, figură, configurație, cuvintele noastre „având un înțeles prea rigid, prea geometrizat, ca să poată reda întocmai sensul celui german” . Este, în volumele la curțile dorului, lauda somnului și la cumpăna apelor, o manifestare a unei pasiuni faustice de cunoaștere, concretizată în formele demonicului, teoretizate de goethe și expuse eseistic de Lucian Blaga în daimonion, scrisă în 1926–1930, exact în perioada când apar cele trei volume:

„1) Pe planul metafizic demonicul intră ca element paradoxal în panteismul lui goethe.

2) Pe planul istoric demonicul e un principiu supraistoric al aparițiilor istorice.

3) Pe planul estetic demonicul rezumă mitic iraționalul artei.

4) Pe planul etic faptele izvorâte din demonic stau întrucâtva în afară de legile morale.

5) Pe planul psihologic prin ideea demonicului se proiectează o vagă lumină asupra inconștientului. În teoria geniului demonicul e un element sine qua non prezent și activ în orice geniu.

6) Pe planul filosofiei culturii demonicul este izvorul elementelor iraționale din orice cultură” .

Poemele din cele trei volume și piesele Meșterul Manole și Avram iancu, cu o figură mitică și alta istorică în centru, exprimă prin liniamentele lor esențiale tocmai farmecul demonicului din lume și în univers și relevabil doar prin semne ce se criptează progresiv în ascunsul ce glisează în mai ascuns. Poemul lumina de ieri ne vorbește anume despre această căutare efervescentă a unei lumini tainice, ascunse în ceea ce a fost („un cer trecut”, „aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni”) și ceea ce a rămas în sinele poetului („o oră mare rămasă în mine fără făptură”), în lumina strânsă „sub stelele de ieri” (lăudate de poet):

„Caut, nu știu ce caut. /Caut un cer trecut, ajunul apus.

Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altă- dată! /Caut, nu știu ce caut.

Caut aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni – zi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură

Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură

Caut, nu știu ce caut. Sub stele de ieri, /Subt trecutele, caut lumina strânsă pe care-o tot laud”

Tristețea metafizică e generată, în consecință, de o căutare ostenitoare, sisifică, de o acțiune reiterată obsedant, ca cea a legendarului Meșter Manole, pusă sub fatalitatea demonicului, a iraționalului. Conștiința actului relativizator al timpului, semnificată aici de inexorabilul ieri, a fost, a trecut – izomorfie a motivului blagian al marii treceri – domină discursul liric ajuns la cumpăna apelor, la revelarea zădărnicirii căutării semnelor și a instalării tăgăduirilor și a unei atmosfere autumnale de crucificare cristică, de cădere din înălțime a unor grele ciocârlii:

„Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate, Fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin,

Pe toate potecile zilei Cu surâs tomnatic     

Se răstignesc singuri 

Cristoși înalți pe cruci de arin.

grele din înălțime cad ciocârlii

Ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor;

Pe drumuri pornit 

Iscodesc semnele 

Întregului rotund depărtat

(Mai mult AICI)

                                                                                          Daniel Verejanu

P

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA

.

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

Din perspectiva creării timpului său, aprobat singur în lumina sa (Poezia), în sens de veşnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine.

Creatorii de valori, de timp – Eminescu, Blaga, Stănescu… – au oferit unul altuia din trăinicia timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu dibăcie de Stănescu, oferind la rându-i timpul său viitorilor creatori spre a nu permite deteriorarea timpului. Oare aceasta nu e o pregătire, anticipare, intenţie a eternităţii? Astfel se creează un suflet colectiv, un neam. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi metaforele sale.

Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul în care se simte „respirând, trăind, sperând”. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri îndepărtate prin excelenţă spre viitor” (Trilogia culturii). Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul, despre care vorbeşte autorul, îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului. Şi are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia filosofului, nici prezentul şi nici trecutul, deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul care-l trăieşte, va constata că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind creator de valori tot mai înalte. Oare nu despre nemurire vorbea Lucian Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică văzând-o ca pe o trecere „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” (Trilogia culturii). Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata cărui e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Mai mult la BLAGA

DESPRE „OMUL DEPLIN” al lui LUCIAN BLAGA

Omul „nevinovat”, „paradiciac”, „omul deplin” al lui Lucian Blaga

Cercetând funcția gnoseologică a metaforei, Blaga vorbește în eseul „Geneza metaforei și sensul culturii” despre omul „devenit om”. Blaga dintotdeauna a fost preocupat de Omul înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică și stilistică), „cu sacrele sale rădăcini abisale” și o lansare măreață de intenții revelatorii. Adevărat ambasador al României unite, preocupat în mod primordial: să sporească mai multă fiinţă în fiinţă, Lucian Blaga a conştientizat nespus de clar valoarea momentului de creaţie. Omul, existând in orizontul misterului şi pentru revelare, e om de creaţie, om de cultură. Referindu-se la puterea creatoare, către care au fost direcţionate toate celelalte concepte potenţate din lucrărilefilosofice şi opera sa poetică, Blaga afirmă că suntem ceea ce creăm.

   Or, însuși creatorul de valori reprezintă puterea creatoare. Zămislind chipul omului de cultură, după chipul şi asemănarea sa, lirosoful sugerează că fiecare se poate concepe şi se poate afirma pe sine însuși ca o putere absolută. Anume în clipa când Omul de creație descoperă că puterea Divină e în noi, el descoperă şi puterea creatoare pe care o deţine. Doar conștientizând câtă putere creatoare deţii, te poţi surprinde într-un proces de devenire spre puterea absolută.

Comunicarea dintre conștient și inconștient,unde se naște metafora, și creându-și un timp al nemuririi, pornind de la omul „perfect, nevinovat, paradisiac” despre care vorbea Neitzsche în Voința  de putere, deschizându- și „ochiul cunoașterii”, precum mărturisește în poemul „Tristețe metafizică”, Lucian Blaga va concepe „un om deplin”. Omul, despre care Poetul scria în poemul „Sat natal” că e „prietenul mic al țărânii din sat” și poartă acum în sine „febra eternității”. Lucian Blaga îşi înfăţişează programul lirosofic nu în temeiul timpului abstract, ci al tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine. Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (după Platon), timpul la care se referea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata căruia e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

  Eseul în întregime AICI

     Daniel Verejanu,  exeget blagian

Metafora „Zborului frânt”

                                             

 METAFORA 

„ZBORULUI   FRÂNT”

      Vladimir Beșleagă, analistul fin, mai mult ca în oricare altă lucrare  a sa, e preocupat în Zbor frânt de procesele de conștiință, comunicarea dintre conștient și inconștient fiind folosită pe parcursul întregii lucrări nu ca un simplu decor, ci e chiar matricea în care prozatorul își creează motivațiile profunde și convingătoare. Prozatorul însuși simte nevoia urgentă de a reînnoi, în primul rând, atitudinea personajului principal față de sine însăși. De unde și libertatea lăuntrică nemaiîntâlnită. O astfel de libertate de mișcare în timp și spațiu este caracteristică scriitorilor de pe linia întâi a vieții.      

Vladimir Beșleagă şi-a impus o formulă şi un scris unic. Maturitatea artistică din Zbor frânt scriitorul nu și-o poate lămuri nici azi. S-ar părea că toți exegeții nu mai observă celelalte peste 20 de titluri de cărți ale lui Vladimir Beșleagă, toți s-au focusat pe Zbor frânt. Cu toate acestea, problematica sugerată în această lucrare e insuficient abordată de exegeză. Încercarea noastră de-a vorbi de metafora monologului, dialogului cu sine în Zbor frânt este motivată de lipsa unor studii ample şi sistematice despre metafora prozei generației de aur, despre metaforicitatea limbajului ei.

    Romanul lui Vladimir Beșleagă Zbor frânt vede lumina tiparului mai întâi în varianta de revistă, cu titlul din manuscris: „Ţipătul lăstunilor”. La editură, în 1966, scriitorul alege alt nume „unul concis, dur, dramatic până la… tragic, precum e şi mesajul cărţii”, zise autorul. Lucrarea (originală și ca formă ‒ o întindere de proză fără început și sfârșit, o povestire, o nuvelă de 200 pagini care reprezintă un singur capitol, cu foarte puțin dialog, chiar și cu foarte puține alineate, toată din amintiri, din monologuri, necesită efort la citire) a fost nominalizată la Premiul de Stat al RSSM (1968), dar nu primește premiul în acel an. În prezent romanul a ajuns la ediția a IX. Metafora monologului, de care suntem preocupați în acest eseu, accentuează și conturează un relief deosebit de cel din literatura moldovenească de până la Zbor frânt, e comunicarea cu cei aflați la același nivel de zbor, mesaj precaut și sigur. Autorul a construit o inedită interpretare metaforică a frazei, a monologului, a dialogului interior, a gândului. În Zbor frânt metafora îndeplinește funcții distincte, scriitorul folosind metafore „uimitoare”, or, anume metafora este „fantasticul instrument de descoperire a lumii, este o cale de pătrundere spre adevăr”, afirmă Ana Blandiana: „Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul științei: posibilitatea de a vedea însăși structura elementelor din care este compusă viața… Scriitorii moderni, contemporani subtilelor descoperiri științifice ale secolului nostru, nu au fost, deci, decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatura nu exista adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei”, afirmă scriitoarea de la București în eseul „POEZIE și PROZĂ” din cartea sa „Autoportret cu palimpsest”.

Scriitorul de la Mălăieștii de pe malul stâng al Nistrului, în Zbor frânt a găsit calea sa „de pătrundere spre adevăr”, de descifrare și descoperire a lumii. Autorul unei proze moderne, prozatorul, privindu-și ades personajul drag, râul (râul Nistru), se întreabă: „Cum să nu fie mâhnit, dacă mare prăpăd și pârjol s-a lăsat asupra lui, și măcar că a pătimit atâtea, dar ca acum nu 397ține minte să fi văzut vreodată. Uneori, când cele două focuri de pe cele două maluri se încleaștă la luptă și se izbesc piept în piept, pe moarte, nu pe viață, și se reped în sus, focurile, apoi cad iar, atunci ia foc și apa lui, apa Nistrului, și începe să ardă și ea. Și arde cu pară, dar nu-i galbenă para, ci-i roșie, că-i sânge, sânge de om… Și sângele acesta se întinde pe trupul lui, al Nistrului, și îl doare, îl frige tare. Îl mână Nistrul repede, sângele acela, la vale și-l duce repede spre mare, ca să se spele de el și să se simtă iar curat cum a fost, dar nu poate: vine altul din urmă, alt sânge, sânge de om… S-ar răzvrăti Nistrul… Ar țipa Nistrul: ce faceți voi, oamenilor?” În Zbor frânt râul Nistru, personajul suficient sieși, cu importanță istorică durută după alt război, zis, „războiul de pe Nistru” (din 1992) va da mister romanului, oferind o notă „de prospețime și candoare, de simplitate binefăcătoare”. În pasajul citat din „Zbor frânt” metaforă nu e doar limbajul cu întreaga plenitudine funcțională, nu doar mijloc de exprimare, ci și de investigație a lumii. Beșleagă „valorizează posibilitățile” metaforei extinse, lumea proprie a omului, starea sufletească interioară, dar și invizibilul, „așazisul metafizic, ceea ce este dincolo”, și constituie suflarea acestei lucrări, „trăirea mesajului ei profund”. În „Zbor frânt” nașterea metaforei e din realul „plin de posibilități”, din exploatarea destinului personajelor lucrării, fie că e vorba de Isai sau de râul Nistru. 

Acad. M. Cimpoi a citit romanul de la bun început atent și a văzut prin intermediul destinului lui Isai o luptă pentru demnitatea şi frumusețea omului: „Eroul romanului subliniază mândria de a fi om. Este în Zbor frânt un patos gorkian cu linii pronunțate: totul e raportat la om întru afirmarea demnităţii şi frumuseţii lui”. În întreaga creație a lui Vladimir Beșleagă totul e raportat la om, prozatorul conștientizând că a te raporta la om e mare responsabilitate. Asumându-și trista realitate în care i-i dat să se mire, Vladimir Beșleagă o face să zâmbească, sau cel puțin să schițeze un zâmbet, să poarte în colțul gurii un surâs care-i va aduce noroc, îl va păzi de fulger, ca un paratrăsnet. Romancierul nu creează realități, ci „universuri și miracole” spre a se îndepărta pe cât e posibil de oamenii cu ghinion, de cei care atrag asupra lor tot răul de pe lume, și, multiplicându-l îl aruncă pe capul altora.       Metafora, mai ales metaforele extinse, referindu-se la structura conceptuală, rămân a fi o construcție literară, o „proprietate exclusivă”  a autorului și a romanului Zbor frânt. Metaforele celor două maluri ale Nistrului, ale apei care întruna se spală de sânge, ale celui care trece înot de la un mal la altul, deși nimeni nu l-a văzut cum trece, cum înoată, cum plânge, cum râde… Metaforele unei lupte acerbe a celor două focuri de pe cele două maluri, până „ia foc și apa lui, apa Nistrului”, sunt metafore create de talentul creatorului de destine, creatorului de istorie a unui neam întreg. Pusă în „relație cu imaginea artistică şi cu simbolul”, metafora poate fi considerată rezultatul unui transfer 398de sens. Fără să se epuizeze într-o expresie imediată, metafora din Zbor frânt oferă o amplitudine ce o distinge și-i oferă posibilitatea de a deveni o amplă f igură textuală, prin intermediul căreia exegeții și cititorii au posibilitatea de-a pătrunde semnificațiile adânci ale textului romanului.

Studiul în întregime la BEȘLEAGÂ

                                                                                                  Daniel Verejanu, cronicar literar

Eminescu, Blaga și noi...

 

EMINESCU ÎN VIZIUNEA LUI LUCIAN BLAGA

În perioada diplomaţiei lui Lucian Blaga îi permite – prin înseşi obligaţiile oficiale ce le avea, dar şi prin deschiderea sa spre alte culturi şi spre diferite aspecte ale culturii universale privite ca un tot – să fie o personalitate multiplicată, pe care o vedea întruchipată în Hermann Keysserling. Acesta avea „darul empatic” de a trăi pe rand mai multe culturi şi de a se transpune în sufletul altora, de a traduce inconştientul în formă de conştiinţă. Conştiinţa lui devine aproape conştiinţa pământului, consemnează Blaga.

În mod evident poetul-filosof constată o astfel de personalitate şi în cazul lui Eminescu, la care se referă în special în Trilogia culturii, în aforisme şi în diverse însemnări, unele cu caracter autobiografic. Eminescu ilustrează, prin excelenţă, după părerea lui Blaga, fenomenul „hotărâtei incorporări” în cultura şi civilizaţia europeană, care survine în secolul al XIX, când se atestă mai multe etape ale emancipării poporului român, ale renaşterii lui, care au făcut posibile şi anumite influenţe, el trecând printr-un „proces de autoconstituire şi de imitaţie” (Trilogia Culturii). Este schiţat şi un anumit tablou fenomenologic al acestor influenţe – cele ancestrale ce vin sub formă de amintiri de la popoarele romanice, cele sporadice ce apar din Italia, cele cu caracter mai masiv pe care le produce contactul cu Franţa şi cele care s-au manifestat ca „o solie” din partea ţărilor germanice.

Urmează o mai detaliată disociere de natură tipologică a acestor influenţe, Blaga găsind o deosebire mai pronunţată, de esenţă între influenţa franceză şi cea germană. Diferenţele se configurează mai cu seamă în cadrul procesului de succesiune a stilurilor care o menţin neschimbată. Goticul, barocul, naturalismul, romantismul şi simbolismul aduc dovada unor mărci stilistice care se exprimă în cazul francezilor prin măsură, discreţie şi sobrietate, iar în cazul germanilor prin „demăsură” (termenul e a lui Blaga), exces. Cele două stiluri se remarcă respectiv prin prevalarea universalului, a tipicului şi al particularului, individualului: „francezul ca „ins” e absorbit de un tip generic; germanul creşte lăuntric, debordând legea, umplându-şi cadrele individualităţii sale ca „atare” (Trilogia Culturii).

Este definit şi caracterul impactului pe care le au cele două culturi asupra altor culturi europene: cultura franceză lansează îndemnul „fii cum sunt eu”, iar cultura germană sfătuieşte: „fii tu însuţi”. Referindu-se la istoria literaturii şi spiritualităţii româneşti, lucian Blaga identifică mai multe momente de contact „catalitic” cu cultura germană, care stimulează şi dinamizează anume procesul de căutare şi cristalizare a specificului, identităţii, a „românescului”, după cum zice el. Natura catalitică a impactului culturii germane asupra „duhului românesc” e ilustrată de Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu şi, bineînţeles, de Eminescu, a cărui conştiinţă etnică a fost formată „graţie unei ample inducţiuni germane”, manifestată în descoperirea factorului inconştient al creaţiei populare româneşti. Ca şi Călinescu, Blaga dezaprobă râvna cu care unii istorici şi critici literari caută sursele anumitor opere ale poetului, configurându-i un portret printr-o tehnică de mozaic şi prin formule convenţionale de tipul „duhul eminescian”, „sufletul românesc”.

Mai mult AICI

METAFORA, patrimoniu cultural imaterial

După opera lui Lucian Blaga

. Metafora, comunicare dintre conștient și inconștient, a păstrat gândirea blagiană actuală și peste decenii. Deși folclorul și tezaurul popular rămâne o experiență primordială în cunoașterea metaforei, cercetarea demonstrează importanța valorii acestui patrimoniu imaterial.

Invocând tema „Metafora, patrimoniu cultural imaterial”, constatăm existența unei excepționale contribuții scriitoricești la promovarea și valorificarea acestui patrimoniu. Or, Metafora e impactul benefic al activității creatorilor de valori artistice. Autoritățile literare românești care au contribuit la îmbogățirea acestui patrimoniu cultural imaterial constituie nume bine cunoscute ale literaturii clasice și moderne. Pentru studiul nostru l-am ales pe Lucian Blaga, poetul, filosoful și ambasadorul României mari, autorul trilogiilor, scriitorul care a fost și rămâne o sursă de inspirație pentru generațiile care l-au urmat. Grigore Vieru și-a mărturisit deschis acest legământ, numindu-și cartea care l-a consacrat „Numele tău”, după numele poemului dedicat lui Lucian Blaga. Fiind un bun cunoscător al literaturii universale, sesizând apariția unui nou raport artă-scriitor, gânditorul de la Lancrăm constată că anume limba română e acea profunzime din care izvorăște metafora. Limba română are darul de a produce metafore superbe, profunde, filosofice cum rar se găsesc în limbile altor popoare. Sensurile noi pe care le produc cuvintele ce constituie metafora oferă originalitate și viabilitate lucrării artistice. O primă experiență a înțelegerii metaforelor rămâne a fi folclorul, tezaurul popular. Folosind cu pricepere funcția imaginației, creatorii de metafore introduc consumatorii de metafore în acea situație imaginară la care încearcă să-i adapteze. Exegeții unei sau altei opere, căutând calea spre o realitate de profunzime, scot la suprafață sensuri nebănuite, depozitate în memoria colectivă de milenii. După puterea de a pătrunde dif erite straturi, diferite adâncimi și a răsplămădi, răstălmăci un fenomen concret, oferind un chip aparte după haina metaforică, autorului i se atribuie un stil sau altul. Expresionismul, al cărui promotor în literatura română a fost Lucian Blaga, își permite luxul celor mai moderne metafore. Meditațiile lui Lucian Blaga asupra posibilităților noastre de a ne integra în cosmos sunt oferite cititorului altor secole, altor milenii în metafore care au păstrat gândirea blagiană inedită, au ocrotit-o, au ferit-o de toate intrigile timpului. Metaforele blagiene oferite Luminii și Iubirii sunt un tezaur cultural rar. Or, aspirația fundamentală a poetului a fost susținută de iubire. „Iubind, ne-ncredințăm că suntem”, -  afirmă poetul în poemul Psalm, metafora-i devenind proverb, stare de veghe.

Articolul întreg la Metafora

                                                                                                               Daniel Verejanu

Revista Micul Prinț la cititorii săi

poeta Renata Verejanu, editorul Revistei Micul Prinț