LIVIU DAMIAN, un mare poet

RUGA ȘI PROVERBUL ‒ O BINECUVÂNTARE ÎN POEZIA 

LUI  LIVIU DAMIAN

Liviu Damian, liricul modern șaizecist, poetul „metaforei dezgolite”, a metaforei transparente, face parte din echipa de scriitori născuți în România Mare (alături de Grigore Vieru, Victor Teleucă, Petru Cărare, Gheorghe Vodă, Pavel Boțu etc.…), care nu au avut norocul, când veni timpul, să meargă la școala românească, timpul fiind capturat de al 2-lea război mondial, care le va aduce o altă patrie, alt destin, alte împrejurări în care vor trăi și crea. Acesta e contextul și tragedia generației de cărturari, ziși sec de tot „șaizeciști”, sintagmă care nu-i caracterizează nicicum. Or, altul ar fi fost destinul lor de aveau norocul să trăiască în țara în care s-au născut, din fragedă copilărie să pătrundă opera lui Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, și multe alte surse a patrimoniului literar, având șansa, alături de poetul de generație, Nichita Stănescu, să intre în marea literatură română.

Poetul, eseistul, traducătorul, promotorul unei noi generații de scriitori (a poeților de pe linia întâi a procesului renașterii naționale), Liviu Damian poate fi numit Salcâmul din prag, precum și-a numit poetul un volum de poezii, salcâmul din pragul istoriei vitrege, salcâmul care, precum zice însăși poetul: „firea nu și-o schimbă/ ca altora să placă”. Simbolistica salcâmului în poezia lui Liviu Damian are puterea legăturii cu strămoșii, cu istoria milenară, dar și cu generațiile viitoare, salcâmul fiind prieten și părinte, e însăși poetul în clipa supremă, căreia îi zicem viață. În prefața la cartea Salcâmul din prag, acad. Mihai Cimpoi constată că Damian e poetul care „va conta pe veghea memoriei, pe statornicia idealurilor umane, pe rădăcini”. Salcâmul din prag e una dintre cărțile în care poetul va cultiva poemul nu în chip de rugă, ci cu suflet de rugă modernă, libertatea de imaginație oferind o imensitate de versuri devenite cugetări, proverbe: „Duminica este ziua întâlnirii cu tine însuți” (poemul A fi fecior), Dorm cărțile în biblioteci/ Și lumânările în sfeșnice (din poemul A fi în somn), „ghimpele e dulce dacă nu-i străin”, sau „de pleacă-o toamnă ori se duce-o zi/ plecarea lor e pentru totdeauna”, pentru că „Memoria e țara unde ne vom întâlni”, afirmă poetul metaforelor filosofice, a rugilor promotoare de demnitate și curaj artistic. În lupta sa pentru lumina adevărului, poetul cunoaște din propria experiență: Cine-a purtat / un felinar în vânt / știe cât e de scumpă / o fărâmitură de lumină./ (Aștept un arici). În creația poetică a lui Liviu Damian avem „mai multe forme de verificare şi interogare a eului, de confruntare a sa cu destinul. Una, şi putem spune cea mai spectaculoasă, este cea de sfidare, de opunere şi rezistenţă activă, de luptă. Puterile colective de constrângere şi mortificare ale statului-tiran totalitarist se lasă întrevăzute pretutindeni, ca şi revolta poetului, declanşându-se cu virulenţă, nestăvilit, direct ori sub diferite deghizări alegorice ori simboluri culturale” (Cuțitaru, 2012)

Poetul de la Corlăteni nu practică o poezie religioasă, nici rugăciuni tip Ioan Alexandru, Radu Gir etc. Ruga lui Liviu Damian nu e rugăciune, autorul/eroul liric nu cade în genunchi în fața cerului, ci sfredelește cu sufletul „o fereastră în toamnă” oferind deschidere. Ruga lui Damian nu e întristată (Ruga de seară a lui Tudor Arghezi), ci este „Nervura care mai cântă/ în poarta amurgului” deși „s-a îngălbenit frunza” (poemul „S-a îngălbenit frunza”). Fiind mai aproape de Rugă pentru România a lui A. Păunescu, mesajul poetului basarabean oferă continuitate (ca și Rugă de seara a Leonidei Lari, Reaprindeți candela a lui Grigore Vieru). De mai trăia poetul, curajul său l-ar fi adus în fruntea mișcării de renaștere națională, și câte alte cărți ar fi scris în libertate…

În constrângerile regimului totalitar, versul lui Damian nu acceptă umilința rugăciunii, ci admite binecuvântarea sacrului sufletesc și trăinicia mesajului, în clipe supreme poetul își răsfață sufletul în binecuvântarea rugii sale către părinți (Părinte, focul ce-ai purtat/ și-ai spus că este dor/ fidel prin vreme te-a urmat/ și s-a făcut izvor.). Un întreg mănunchi de poeme, în care poetul nu folosește cuvintele mamă sau tată, ci părinte, o sublimă măreție în adresarea către oamenii scumpi și dragi: („te rog, părinte, de mă iartă/ te rog, părinte, să mă ierți/”), continuând cu o suită de poeme/rugă: „Părinte, alături de soare”, „Părinte, te pierd în cuvinte” ș.a., rămânând stăpânul în comunicarea perfectă dintre om și natură („salcâmule, mi te închini”). Ruga lui Damian a sugerat neîmpăcare, protest, răzbunare sufletească, Salcâm în floare fiind poemul care încununează chemarea profundă, care, ca și poetul, „nu s-a vândut/ Spre a-și spori norocul”, fiind, dintre cei mai importanți poeți basarabeni din a doua jumătate a secolului XX, cel mai fără de noroc. O sinceră mărturisire cu valoare de conduită morală, o ars poetica însemnată în întreaga cariera literară a poetului. După această mărturisire, îndemnul poetului către cei de azi și de mâine, să se roage de „nemurirea salcâmului” său, capătă altă profunzime:

Rugați-vă pentru nemurirea salcâmului meu  

Poeți cu lire înstelate

Și voi stejari de pe cetate Și pești ce fulgerați în eleșteu. 

Că el curat răsărind din lut Prin trai sfințindu-și locul 

La rai nu s-a vândut

Spre a-și spori norocul. De căngile rădăcinilor sale Se mai țin casele, dâmbul Cum de norme morale – Sufletul, blândul. (Salcâm în floare)

Poemul Salcâmul din prag e o rugă bărbătească, de brav ostaș al demnității. Liviu Damian nu era poetul care să se roage în fața regimului totalitar. Fiecare rugă a Poetului este către univers, către cosmos, către viitor, către urmașii care vor ști să ocrotească nemurirea poetului, să o valorifice, să o promoveze pentru a o aduna poem cu poem, rugă cu rugă la patrimoniul cultural național:

SĂ FIE PACE-N LUME

şi ploaie pe meleag să nu ne părăsească salcâmul ocrotitorul din prag.

Poeziile rugă, versurile cugetări, proverbe – partea filosofică a liricii lui Liviu Damian e partea rezistentă a operei sale, care rămâne actuală și întreține nemurirea lui Liviu Damian. E patria poetului, e neamul trăitor nu în spațiul marginalizat, ci în timp, în timpul infinit. E patria cea de acasă, din suflet e demnitatea. E Mândrie și răbdare, pentru cenzura timpului – un simplu nume de carte, pentru autor e spațiul extins pe care-l vor însufleți căutările sale, versurile sale, poezia sa – adevărată ruga către natură, către viață, către viitor, rugă a demnității sale de Om al cetății, care cu mândrie și răbdare purta ascuns în suflet Cavalerul de Lăpușna. Și dacă rugăciunea, ruga este unitatea de măsură a dragostei (Sf. Augustin), poezia lui Liviu Damian e marea dragoste de adevăr, de dreptate, de omenie, e Partea noastră de zbor (numele altei cărți de poeme), e partea de zbor către renașterea spirituală, renașterea națională la care a contribuit mult și poetul rugilor astrale și al proverbelor poetice. Spunea un filosof, că versul devenit proverb e șoptit poetului de puterea divină și sunt versuri geniale. Astfel, poetul crescut fără tată, „n-a fost singur niciodată/ cum nu ne este singur dorul”. Cosmosul i-a sugerat versuri de cea mai înaltă calitate, devenite proverbe. În lirica lui Liviu Damian dragostea deschide ușile unor rugi aparte, a înțelepciunii, a imaginației transparente, cărei deseori nu e posibil să-i depistezi profunzimea de la o primă lectură, e necesară o lectură continuă, o legătură permanentă cu poetul pentru a-i depista crezul.

Rugă poetului e pentru curajul omului, pentru puterea noastră de a nu ceda „În fața acelui/ Care mă-nfruntă”. În poemul Eu locul de muncă nu îl cedez, din ultima sa carte, poetul produce o rugă-curaj, rugă de-ncurajare a sinelui, de confirmare a competențelor, a talentului omenesc care nu cedează:

La masa de scris 

În creștetul nopții 

În gura durerii 

În roua din vis 

În fața acelui 

Care mă-nfruntă

Eu locul de muncă nu îl cedez.

În volumul Coroana de umbră găsim o splendidă rugă pentru părinți, pentru înalt, pentru sublim sau pur și simplu o rugă pentru O zi „ca niciuna”, „trecută printr-un fluier blând” sau „urcând ca iedera la cer”, în care poetul roagă: „S-o scriem – că trece…”

Eseul în întregime AICI