Eminescu, Blaga și noi...

 

EMINESCU ÎN VIZIUNEA LUI LUCIAN BLAGA

În perioada diplomaţiei lui Lucian Blaga îi permite – prin înseşi obligaţiile oficiale ce le avea, dar şi prin deschiderea sa spre alte culturi şi spre diferite aspecte ale culturii universale privite ca un tot – să fie o personalitate multiplicată, pe care o vedea întruchipată în Hermann Keysserling. Acesta avea „darul empatic” de a trăi pe rand mai multe culturi şi de a se transpune în sufletul altora, de a traduce inconştientul în formă de conştiinţă. Conştiinţa lui devine aproape conştiinţa pământului, consemnează Blaga.

În mod evident poetul-filosof constată o astfel de personalitate şi în cazul lui Eminescu, la care se referă în special în Trilogia culturii, în aforisme şi în diverse însemnări, unele cu caracter autobiografic. Eminescu ilustrează, prin excelenţă, după părerea lui Blaga, fenomenul „hotărâtei incorporări” în cultura şi civilizaţia europeană, care survine în secolul al XIX, când se atestă mai multe etape ale emancipării poporului român, ale renaşterii lui, care au făcut posibile şi anumite influenţe, el trecând printr-un „proces de autoconstituire şi de imitaţie” (Trilogia Culturii). Este schiţat şi un anumit tablou fenomenologic al acestor influenţe – cele ancestrale ce vin sub formă de amintiri de la popoarele romanice, cele sporadice ce apar din Italia, cele cu caracter mai masiv pe care le produce contactul cu Franţa şi cele care s-au manifestat ca „o solie” din partea ţărilor germanice.

Urmează o mai detaliată disociere de natură tipologică a acestor influenţe, Blaga găsind o deosebire mai pronunţată, de esenţă între influenţa franceză şi cea germană. Diferenţele se configurează mai cu seamă în cadrul procesului de succesiune a stilurilor care o menţin neschimbată. Goticul, barocul, naturalismul, romantismul şi simbolismul aduc dovada unor mărci stilistice care se exprimă în cazul francezilor prin măsură, discreţie şi sobrietate, iar în cazul germanilor prin „demăsură” (termenul e a lui Blaga), exces. Cele două stiluri se remarcă respectiv prin prevalarea universalului, a tipicului şi al particularului, individualului: „francezul ca „ins” e absorbit de un tip generic; germanul creşte lăuntric, debordând legea, umplându-şi cadrele individualităţii sale ca „atare” (Trilogia Culturii).

Este definit şi caracterul impactului pe care le au cele două culturi asupra altor culturi europene: cultura franceză lansează îndemnul „fii cum sunt eu”, iar cultura germană sfătuieşte: „fii tu însuţi”. Referindu-se la istoria literaturii şi spiritualităţii româneşti, lucian Blaga identifică mai multe momente de contact „catalitic” cu cultura germană, care stimulează şi dinamizează anume procesul de căutare şi cristalizare a specificului, identităţii, a „românescului”, după cum zice el. Natura catalitică a impactului culturii germane asupra „duhului românesc” e ilustrată de Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu şi, bineînţeles, de Eminescu, a cărui conştiinţă etnică a fost formată „graţie unei ample inducţiuni germane”, manifestată în descoperirea factorului inconştient al creaţiei populare româneşti. Ca şi Călinescu, Blaga dezaprobă râvna cu care unii istorici şi critici literari caută sursele anumitor opere ale poetului, configurându-i un portret printr-o tehnică de mozaic şi prin formule convenţionale de tipul „duhul eminescian”, „sufletul românesc”.

Mai mult AICI