DANIEL VEREJANU la AKADEMOS

Ochiul interior al cunoașterii:

tristețea metafizică în lirica lui Lucian Blaga

Perioada activității diplomatice a lui Lucian Blaga, care poate fi denumită cu îndreptățire o perioadă europeană în sensul unei vădite ascendențe valorice a creației sale – filosofice, lirice și dramatice – ne dezvăluie o amplitudine și o profunzime deosebită a viziunilor. Se conturează noi zări și etape ale evoluției sale, care se pune, așa cum remarca Mihai Cimpoi, sub semnul unui proces de ontologizare, asigurat și de o continuă intelectualizare, de intrare în zona lucifericului, a problematicului gnoseologic. Se deschide acum, după cum mărturisește însuși poetul, un alt ochi interior, ochiul cunoașterii:„Cu toți și cu toate

m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri, între mașini și-n biserici,

Lângă fântâni fără fund / mi-am deschis ochiul cunoașterii”

Citatul e din Tristețe metafizică, poem-cheie al volumului lauda somnului și care poate fi extrapolat asupra întregii lirici a perioadei și chiar a poeziei sale în ansamblu. Dedicația lui Nichifor Crainic, poetul tradiționalist de orientare mistică, este și semnificativă: ca și autorul Nostalgiei paradisului, Blaga își propune să dea expresie tainelor de sus și tainelor ascunse în adâncurile pământului, care pot fi revelate prin izvoarele ce se deschid, prin „apele sfinte și rele”, ca cele în care se oglindește Sfântul gheorghe, prin ochiul pe care-l deschide în pământ, prin clopotele sau sicriele care cântă „subt iarbă cu miile”, prin „fântânile nopții care deschid ochii și ascultă întunecatele vești”.

Este o frenezie a unei deschideri sub bolta unei tristeți metafizice generalizate, spre alte spații, bineîn- țeles transcendente, spre alte timpuri, evident legendare, arhetipale, spre înseși sferele speculației din zona uranică, spre diferitele vârste, spre poveștile sângelui uitat de mult, care se trage spectaculos din sinele poetului „înapoi în părinți”.. Am putea vorbi, astfel, de o surprindere a revelațiilor, pe care Blaga o identifică la goethe în forme pline de viață, plastice, mișcătoare, denumite gestalten, imposibil de tradus în limba română pentru că înseamnă formă, figură, configurație, cuvintele noastre „având un înțeles prea rigid, prea geometrizat, ca să poată reda întocmai sensul celui german” . Este, în volumele la curțile dorului, lauda somnului și la cumpăna apelor, o manifestare a unei pasiuni faustice de cunoaștere, concretizată în formele demonicului, teoretizate de goethe și expuse eseistic de Lucian Blaga în daimonion, scrisă în 1926–1930, exact în perioada când apar cele trei volume:

„1) Pe planul metafizic demonicul intră ca element paradoxal în panteismul lui goethe.

2) Pe planul istoric demonicul e un principiu supraistoric al aparițiilor istorice.

3) Pe planul estetic demonicul rezumă mitic iraționalul artei.

4) Pe planul etic faptele izvorâte din demonic stau întrucâtva în afară de legile morale.

5) Pe planul psihologic prin ideea demonicului se proiectează o vagă lumină asupra inconștientului. În teoria geniului demonicul e un element sine qua non prezent și activ în orice geniu.

6) Pe planul filosofiei culturii demonicul este izvorul elementelor iraționale din orice cultură” .

Poemele din cele trei volume și piesele Meșterul Manole și Avram iancu, cu o figură mitică și alta istorică în centru, exprimă prin liniamentele lor esențiale tocmai farmecul demonicului din lume și în univers și relevabil doar prin semne ce se criptează progresiv în ascunsul ce glisează în mai ascuns. Poemul lumina de ieri ne vorbește anume despre această căutare efervescentă a unei lumini tainice, ascunse în ceea ce a fost („un cer trecut”, „aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni”) și ceea ce a rămas în sinele poetului („o oră mare rămasă în mine fără făptură”), în lumina strânsă „sub stelele de ieri” (lăudate de poet):

„Caut, nu știu ce caut. /Caut un cer trecut, ajunul apus.

Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altă- dată! /Caut, nu știu ce caut.

Caut aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni – zi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură

Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură

Caut, nu știu ce caut. Sub stele de ieri, /Subt trecutele, caut lumina strânsă pe care-o tot laud”

Tristețea metafizică e generată, în consecință, de o căutare ostenitoare, sisifică, de o acțiune reiterată obsedant, ca cea a legendarului Meșter Manole, pusă sub fatalitatea demonicului, a iraționalului. Conștiința actului relativizator al timpului, semnificată aici de inexorabilul ieri, a fost, a trecut – izomorfie a motivului blagian al marii treceri – domină discursul liric ajuns la cumpăna apelor, la revelarea zădărnicirii căutării semnelor și a instalării tăgăduirilor și a unei atmosfere autumnale de crucificare cristică, de cădere din înălțime a unor grele ciocârlii:

„Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate, Fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin,

Pe toate potecile zilei Cu surâs tomnatic     

Se răstignesc singuri 

Cristoși înalți pe cruci de arin.

grele din înălțime cad ciocârlii

Ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor;

Pe drumuri pornit 

Iscodesc semnele 

Întregului rotund depărtat

(Mai mult AICI)

                                                                                          Daniel Verejanu

P