„ZBORULUI FRÂNT”
Vladimir Beșleagă, analistul fin, mai mult ca în oricare altă lucrare a sa, e preocupat în Zbor frânt de procesele de conștiință, comunicarea dintre conștient și inconștient fiind folosită pe parcursul întregii lucrări nu ca un simplu decor, ci e chiar matricea în care prozatorul își creează motivațiile profunde și convingătoare. Prozatorul însuși simte nevoia urgentă de a reînnoi, în primul rând, atitudinea personajului principal față de sine însăși. De unde și libertatea lăuntrică nemaiîntâlnită. O astfel de libertate de mișcare în timp și spațiu este caracteristică scriitorilor de pe linia întâi a vieții.
Vladimir Beșleagă şi-a impus o formulă şi un scris unic. Maturitatea artistică din Zbor frânt scriitorul nu și-o poate lămuri nici azi. S-ar părea că toți exegeții nu mai observă celelalte peste 20 de titluri de cărți ale lui Vladimir Beșleagă, toți s-au focusat pe Zbor frânt. Cu toate acestea, problematica sugerată în această lucrare e insuficient abordată de exegeză. Încercarea noastră de-a vorbi de metafora monologului, dialogului cu sine în Zbor frânt este motivată de lipsa unor studii ample şi sistematice despre metafora prozei generației de aur, despre metaforicitatea limbajului ei.
Romanul lui Vladimir Beșleagă Zbor frânt vede lumina tiparului mai întâi în varianta de revistă, cu titlul din manuscris: „Ţipătul lăstunilor”. La editură, în 1966, scriitorul alege alt nume „unul concis, dur, dramatic până la… tragic, precum e şi mesajul cărţii”, zise autorul. Lucrarea (originală și ca formă ‒ o întindere de proză fără început și sfârșit, o povestire, o nuvelă de 200 pagini care reprezintă un singur capitol, cu foarte puțin dialog, chiar și cu foarte puține alineate, toată din amintiri, din monologuri, necesită efort la citire) a fost nominalizată la Premiul de Stat al RSSM (1968), dar nu primește premiul în acel an. În prezent romanul a ajuns la ediția a IX. Metafora monologului, de care suntem preocupați în acest eseu, accentuează și conturează un relief deosebit de cel din literatura moldovenească de până la Zbor frânt, e comunicarea cu cei aflați la același nivel de zbor, mesaj precaut și sigur. Autorul a construit o inedită interpretare metaforică a frazei, a monologului, a dialogului interior, a gândului. În Zbor frânt metafora îndeplinește funcții distincte, scriitorul folosind metafore „uimitoare”, or, anume metafora este „fantasticul instrument de descoperire a lumii, este o cale de pătrundere spre adevăr”, afirmă Ana Blandiana: „Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul științei: posibilitatea de a vedea însăși structura elementelor din care este compusă viața… Scriitorii moderni, contemporani subtilelor descoperiri științifice ale secolului nostru, nu au fost, deci, decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatura nu exista adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei”, afirmă scriitoarea de la București în eseul „POEZIE și PROZĂ” din cartea sa „Autoportret cu palimpsest”.
Scriitorul de la
Mălăieștii de pe malul stâng al Nistrului, în Zbor frânt a găsit calea sa „de
pătrundere spre adevăr”, de descifrare și descoperire a lumii. Autorul unei
proze moderne, prozatorul, privindu-și ades personajul drag, râul (râul
Nistru), se întreabă: „Cum să nu fie mâhnit, dacă mare prăpăd și pârjol s-a
lăsat asupra lui, și măcar că a pătimit atâtea, dar ca acum nu 397ține minte să
fi văzut vreodată. Uneori, când cele două focuri de pe cele două maluri se
încleaștă la luptă și se izbesc piept în piept, pe moarte, nu pe viață, și se
reped în sus, focurile, apoi cad iar, atunci ia foc și apa lui, apa Nistrului,
și începe să ardă și ea. Și arde cu pară, dar nu-i galbenă para, ci-i roșie,
că-i sânge, sânge de om… Și sângele acesta se întinde pe trupul lui, al
Nistrului, și îl doare, îl frige tare. Îl mână Nistrul repede, sângele acela,
la vale și-l duce repede spre mare, ca să se spele de el și să se simtă iar
curat cum a fost, dar nu poate: vine altul din urmă, alt sânge, sânge de om…
S-ar răzvrăti Nistrul… Ar țipa Nistrul: ce faceți voi, oamenilor?” În Zbor frânt râul
Nistru, personajul suficient sieși, cu importanță istorică durută după alt
război, zis, „războiul de pe Nistru” (din 1992) va da mister romanului, oferind
o notă „de prospețime și candoare, de simplitate binefăcătoare”. În pasajul
citat din „Zbor frânt” metaforă nu e doar limbajul cu întreaga plenitudine
funcțională, nu doar mijloc de exprimare, ci și de investigație a lumii.
Beșleagă „valorizează posibilitățile” metaforei extinse, lumea proprie a
omului, starea sufletească interioară, dar și invizibilul, „așazisul metafizic,
ceea ce este dincolo”, și constituie suflarea acestei lucrări, „trăirea
mesajului ei profund”. În „Zbor frânt” nașterea metaforei e din realul „plin de
posibilități”, din exploatarea destinului personajelor lucrării, fie că e vorba
de Isai sau de râul Nistru.
Acad. M. Cimpoi a citit romanul de la bun început atent și a văzut prin intermediul destinului lui Isai o luptă pentru demnitatea şi frumusețea omului: „Eroul romanului subliniază mândria de a fi om. Este în Zbor frânt un patos gorkian cu linii pronunțate: totul e raportat la om întru afirmarea demnităţii şi frumuseţii lui”. În întreaga creație a lui Vladimir Beșleagă totul e raportat la om, prozatorul conștientizând că a te raporta la om e mare responsabilitate. Asumându-și trista realitate în care i-i dat să se mire, Vladimir Beșleagă o face să zâmbească, sau cel puțin să schițeze un zâmbet, să poarte în colțul gurii un surâs care-i va aduce noroc, îl va păzi de fulger, ca un paratrăsnet. Romancierul nu creează realități, ci „universuri și miracole” spre a se îndepărta pe cât e posibil de oamenii cu ghinion, de cei care atrag asupra lor tot răul de pe lume, și, multiplicându-l îl aruncă pe capul altora. Metafora, mai ales metaforele extinse, referindu-se la structura conceptuală, rămân a fi o construcție literară, o „proprietate exclusivă” a autorului și a romanului Zbor frânt. Metaforele celor două maluri ale Nistrului, ale apei care întruna se spală de sânge, ale celui care trece înot de la un mal la altul, deși nimeni nu l-a văzut cum trece, cum înoată, cum plânge, cum râde… Metaforele unei lupte acerbe a celor două focuri de pe cele două maluri, până „ia foc și apa lui, apa Nistrului”, sunt metafore create de talentul creatorului de destine, creatorului de istorie a unui neam întreg. Pusă în „relație cu imaginea artistică şi cu simbolul”, metafora poate fi considerată rezultatul unui transfer 398de sens. Fără să se epuizeze într-o expresie imediată, metafora din Zbor frânt oferă o amplitudine ce o distinge și-i oferă posibilitatea de a deveni o amplă f igură textuală, prin intermediul căreia exegeții și cititorii au posibilitatea de-a pătrunde semnificațiile adânci ale textului romanului.
Studiul în întregime la BEȘLEAGÂ
Daniel Verejanu, cronicar literar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu