TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA

.

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

Din perspectiva creării timpului său, aprobat singur în lumina sa (Poezia), în sens de veşnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine.

Creatorii de valori, de timp – Eminescu, Blaga, Stănescu… – au oferit unul altuia din trăinicia timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu dibăcie de Stănescu, oferind la rându-i timpul său viitorilor creatori spre a nu permite deteriorarea timpului. Oare aceasta nu e o pregătire, anticipare, intenţie a eternităţii? Astfel se creează un suflet colectiv, un neam. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi metaforele sale.

Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul în care se simte „respirând, trăind, sperând”. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri îndepărtate prin excelenţă spre viitor” (Trilogia culturii). Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul, despre care vorbeşte autorul, îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului. Şi are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia filosofului, nici prezentul şi nici trecutul, deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul care-l trăieşte, va constata că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind creator de valori tot mai înalte. Oare nu despre nemurire vorbea Lucian Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică văzând-o ca pe o trecere „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” (Trilogia culturii). Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata cărui e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Mai mult la BLAGA

DESPRE „OMUL DEPLIN” al lui LUCIAN BLAGA

Omul „nevinovat”, „paradiciac”, „omul deplin” al lui Lucian Blaga

Cercetând funcția gnoseologică a metaforei, Blaga vorbește în eseul „Geneza metaforei și sensul culturii” despre omul „devenit om”. Blaga dintotdeauna a fost preocupat de Omul înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică și stilistică), „cu sacrele sale rădăcini abisale” și o lansare măreață de intenții revelatorii. Adevărat ambasador al României unite, preocupat în mod primordial: să sporească mai multă fiinţă în fiinţă, Lucian Blaga a conştientizat nespus de clar valoarea momentului de creaţie. Omul, existând in orizontul misterului şi pentru revelare, e om de creaţie, om de cultură. Referindu-se la puterea creatoare, către care au fost direcţionate toate celelalte concepte potenţate din lucrărilefilosofice şi opera sa poetică, Blaga afirmă că suntem ceea ce creăm.

   Or, însuși creatorul de valori reprezintă puterea creatoare. Zămislind chipul omului de cultură, după chipul şi asemănarea sa, lirosoful sugerează că fiecare se poate concepe şi se poate afirma pe sine însuși ca o putere absolută. Anume în clipa când Omul de creație descoperă că puterea Divină e în noi, el descoperă şi puterea creatoare pe care o deţine. Doar conștientizând câtă putere creatoare deţii, te poţi surprinde într-un proces de devenire spre puterea absolută.

Comunicarea dintre conștient și inconștient,unde se naște metafora, și creându-și un timp al nemuririi, pornind de la omul „perfect, nevinovat, paradisiac” despre care vorbea Neitzsche în Voința  de putere, deschizându- și „ochiul cunoașterii”, precum mărturisește în poemul „Tristețe metafizică”, Lucian Blaga va concepe „un om deplin”. Omul, despre care Poetul scria în poemul „Sat natal” că e „prietenul mic al țărânii din sat” și poartă acum în sine „febra eternității”. Lucian Blaga îşi înfăţişează programul lirosofic nu în temeiul timpului abstract, ci al tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine. Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (după Platon), timpul la care se referea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata căruia e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

  Eseul în întregime AICI

     Daniel Verejanu,  exeget blagian

Metafora „Zborului frânt”

                                             

 METAFORA 

„ZBORULUI   FRÂNT”

      Vladimir Beșleagă, analistul fin, mai mult ca în oricare altă lucrare  a sa, e preocupat în Zbor frânt de procesele de conștiință, comunicarea dintre conștient și inconștient fiind folosită pe parcursul întregii lucrări nu ca un simplu decor, ci e chiar matricea în care prozatorul își creează motivațiile profunde și convingătoare. Prozatorul însuși simte nevoia urgentă de a reînnoi, în primul rând, atitudinea personajului principal față de sine însăși. De unde și libertatea lăuntrică nemaiîntâlnită. O astfel de libertate de mișcare în timp și spațiu este caracteristică scriitorilor de pe linia întâi a vieții.      

Vladimir Beșleagă şi-a impus o formulă şi un scris unic. Maturitatea artistică din Zbor frânt scriitorul nu și-o poate lămuri nici azi. S-ar părea că toți exegeții nu mai observă celelalte peste 20 de titluri de cărți ale lui Vladimir Beșleagă, toți s-au focusat pe Zbor frânt. Cu toate acestea, problematica sugerată în această lucrare e insuficient abordată de exegeză. Încercarea noastră de-a vorbi de metafora monologului, dialogului cu sine în Zbor frânt este motivată de lipsa unor studii ample şi sistematice despre metafora prozei generației de aur, despre metaforicitatea limbajului ei.

    Romanul lui Vladimir Beșleagă Zbor frânt vede lumina tiparului mai întâi în varianta de revistă, cu titlul din manuscris: „Ţipătul lăstunilor”. La editură, în 1966, scriitorul alege alt nume „unul concis, dur, dramatic până la… tragic, precum e şi mesajul cărţii”, zise autorul. Lucrarea (originală și ca formă ‒ o întindere de proză fără început și sfârșit, o povestire, o nuvelă de 200 pagini care reprezintă un singur capitol, cu foarte puțin dialog, chiar și cu foarte puține alineate, toată din amintiri, din monologuri, necesită efort la citire) a fost nominalizată la Premiul de Stat al RSSM (1968), dar nu primește premiul în acel an. În prezent romanul a ajuns la ediția a IX. Metafora monologului, de care suntem preocupați în acest eseu, accentuează și conturează un relief deosebit de cel din literatura moldovenească de până la Zbor frânt, e comunicarea cu cei aflați la același nivel de zbor, mesaj precaut și sigur. Autorul a construit o inedită interpretare metaforică a frazei, a monologului, a dialogului interior, a gândului. În Zbor frânt metafora îndeplinește funcții distincte, scriitorul folosind metafore „uimitoare”, or, anume metafora este „fantasticul instrument de descoperire a lumii, este o cale de pătrundere spre adevăr”, afirmă Ana Blandiana: „Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul științei: posibilitatea de a vedea însăși structura elementelor din care este compusă viața… Scriitorii moderni, contemporani subtilelor descoperiri științifice ale secolului nostru, nu au fost, deci, decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatura nu exista adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei”, afirmă scriitoarea de la București în eseul „POEZIE și PROZĂ” din cartea sa „Autoportret cu palimpsest”.

Scriitorul de la Mălăieștii de pe malul stâng al Nistrului, în Zbor frânt a găsit calea sa „de pătrundere spre adevăr”, de descifrare și descoperire a lumii. Autorul unei proze moderne, prozatorul, privindu-și ades personajul drag, râul (râul Nistru), se întreabă: „Cum să nu fie mâhnit, dacă mare prăpăd și pârjol s-a lăsat asupra lui, și măcar că a pătimit atâtea, dar ca acum nu 397ține minte să fi văzut vreodată. Uneori, când cele două focuri de pe cele două maluri se încleaștă la luptă și se izbesc piept în piept, pe moarte, nu pe viață, și se reped în sus, focurile, apoi cad iar, atunci ia foc și apa lui, apa Nistrului, și începe să ardă și ea. Și arde cu pară, dar nu-i galbenă para, ci-i roșie, că-i sânge, sânge de om… Și sângele acesta se întinde pe trupul lui, al Nistrului, și îl doare, îl frige tare. Îl mână Nistrul repede, sângele acela, la vale și-l duce repede spre mare, ca să se spele de el și să se simtă iar curat cum a fost, dar nu poate: vine altul din urmă, alt sânge, sânge de om… S-ar răzvrăti Nistrul… Ar țipa Nistrul: ce faceți voi, oamenilor?” În Zbor frânt râul Nistru, personajul suficient sieși, cu importanță istorică durută după alt război, zis, „războiul de pe Nistru” (din 1992) va da mister romanului, oferind o notă „de prospețime și candoare, de simplitate binefăcătoare”. În pasajul citat din „Zbor frânt” metaforă nu e doar limbajul cu întreaga plenitudine funcțională, nu doar mijloc de exprimare, ci și de investigație a lumii. Beșleagă „valorizează posibilitățile” metaforei extinse, lumea proprie a omului, starea sufletească interioară, dar și invizibilul, „așazisul metafizic, ceea ce este dincolo”, și constituie suflarea acestei lucrări, „trăirea mesajului ei profund”. În „Zbor frânt” nașterea metaforei e din realul „plin de posibilități”, din exploatarea destinului personajelor lucrării, fie că e vorba de Isai sau de râul Nistru. 

Acad. M. Cimpoi a citit romanul de la bun început atent și a văzut prin intermediul destinului lui Isai o luptă pentru demnitatea şi frumusețea omului: „Eroul romanului subliniază mândria de a fi om. Este în Zbor frânt un patos gorkian cu linii pronunțate: totul e raportat la om întru afirmarea demnităţii şi frumuseţii lui”. În întreaga creație a lui Vladimir Beșleagă totul e raportat la om, prozatorul conștientizând că a te raporta la om e mare responsabilitate. Asumându-și trista realitate în care i-i dat să se mire, Vladimir Beșleagă o face să zâmbească, sau cel puțin să schițeze un zâmbet, să poarte în colțul gurii un surâs care-i va aduce noroc, îl va păzi de fulger, ca un paratrăsnet. Romancierul nu creează realități, ci „universuri și miracole” spre a se îndepărta pe cât e posibil de oamenii cu ghinion, de cei care atrag asupra lor tot răul de pe lume, și, multiplicându-l îl aruncă pe capul altora.       Metafora, mai ales metaforele extinse, referindu-se la structura conceptuală, rămân a fi o construcție literară, o „proprietate exclusivă”  a autorului și a romanului Zbor frânt. Metaforele celor două maluri ale Nistrului, ale apei care întruna se spală de sânge, ale celui care trece înot de la un mal la altul, deși nimeni nu l-a văzut cum trece, cum înoată, cum plânge, cum râde… Metaforele unei lupte acerbe a celor două focuri de pe cele două maluri, până „ia foc și apa lui, apa Nistrului”, sunt metafore create de talentul creatorului de destine, creatorului de istorie a unui neam întreg. Pusă în „relație cu imaginea artistică şi cu simbolul”, metafora poate fi considerată rezultatul unui transfer 398de sens. Fără să se epuizeze într-o expresie imediată, metafora din Zbor frânt oferă o amplitudine ce o distinge și-i oferă posibilitatea de a deveni o amplă f igură textuală, prin intermediul căreia exegeții și cititorii au posibilitatea de-a pătrunde semnificațiile adânci ale textului romanului.

Studiul în întregime la BEȘLEAGÂ

                                                                                                  Daniel Verejanu, cronicar literar

LIVIU DAMIAN, un mare poet

RUGA ȘI PROVERBUL ‒ O BINECUVÂNTARE ÎN POEZIA 

LUI  LIVIU DAMIAN

Liviu Damian, liricul modern șaizecist, poetul „metaforei dezgolite”, a metaforei transparente, face parte din echipa de scriitori născuți în România Mare (alături de Grigore Vieru, Victor Teleucă, Petru Cărare, Gheorghe Vodă, Pavel Boțu etc.…), care nu au avut norocul, când veni timpul, să meargă la școala românească, timpul fiind capturat de al 2-lea război mondial, care le va aduce o altă patrie, alt destin, alte împrejurări în care vor trăi și crea. Acesta e contextul și tragedia generației de cărturari, ziși sec de tot „șaizeciști”, sintagmă care nu-i caracterizează nicicum. Or, altul ar fi fost destinul lor de aveau norocul să trăiască în țara în care s-au născut, din fragedă copilărie să pătrundă opera lui Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, și multe alte surse a patrimoniului literar, având șansa, alături de poetul de generație, Nichita Stănescu, să intre în marea literatură română.

Poetul, eseistul, traducătorul, promotorul unei noi generații de scriitori (a poeților de pe linia întâi a procesului renașterii naționale), Liviu Damian poate fi numit Salcâmul din prag, precum și-a numit poetul un volum de poezii, salcâmul din pragul istoriei vitrege, salcâmul care, precum zice însăși poetul: „firea nu și-o schimbă/ ca altora să placă”. Simbolistica salcâmului în poezia lui Liviu Damian are puterea legăturii cu strămoșii, cu istoria milenară, dar și cu generațiile viitoare, salcâmul fiind prieten și părinte, e însăși poetul în clipa supremă, căreia îi zicem viață. În prefața la cartea Salcâmul din prag, acad. Mihai Cimpoi constată că Damian e poetul care „va conta pe veghea memoriei, pe statornicia idealurilor umane, pe rădăcini”. Salcâmul din prag e una dintre cărțile în care poetul va cultiva poemul nu în chip de rugă, ci cu suflet de rugă modernă, libertatea de imaginație oferind o imensitate de versuri devenite cugetări, proverbe: „Duminica este ziua întâlnirii cu tine însuți” (poemul A fi fecior), Dorm cărțile în biblioteci/ Și lumânările în sfeșnice (din poemul A fi în somn), „ghimpele e dulce dacă nu-i străin”, sau „de pleacă-o toamnă ori se duce-o zi/ plecarea lor e pentru totdeauna”, pentru că „Memoria e țara unde ne vom întâlni”, afirmă poetul metaforelor filosofice, a rugilor promotoare de demnitate și curaj artistic. În lupta sa pentru lumina adevărului, poetul cunoaște din propria experiență: Cine-a purtat / un felinar în vânt / știe cât e de scumpă / o fărâmitură de lumină./ (Aștept un arici). În creația poetică a lui Liviu Damian avem „mai multe forme de verificare şi interogare a eului, de confruntare a sa cu destinul. Una, şi putem spune cea mai spectaculoasă, este cea de sfidare, de opunere şi rezistenţă activă, de luptă. Puterile colective de constrângere şi mortificare ale statului-tiran totalitarist se lasă întrevăzute pretutindeni, ca şi revolta poetului, declanşându-se cu virulenţă, nestăvilit, direct ori sub diferite deghizări alegorice ori simboluri culturale” (Cuțitaru, 2012)

Poetul de la Corlăteni nu practică o poezie religioasă, nici rugăciuni tip Ioan Alexandru, Radu Gir etc. Ruga lui Liviu Damian nu e rugăciune, autorul/eroul liric nu cade în genunchi în fața cerului, ci sfredelește cu sufletul „o fereastră în toamnă” oferind deschidere. Ruga lui Damian nu e întristată (Ruga de seară a lui Tudor Arghezi), ci este „Nervura care mai cântă/ în poarta amurgului” deși „s-a îngălbenit frunza” (poemul „S-a îngălbenit frunza”). Fiind mai aproape de Rugă pentru România a lui A. Păunescu, mesajul poetului basarabean oferă continuitate (ca și Rugă de seara a Leonidei Lari, Reaprindeți candela a lui Grigore Vieru). De mai trăia poetul, curajul său l-ar fi adus în fruntea mișcării de renaștere națională, și câte alte cărți ar fi scris în libertate…

În constrângerile regimului totalitar, versul lui Damian nu acceptă umilința rugăciunii, ci admite binecuvântarea sacrului sufletesc și trăinicia mesajului, în clipe supreme poetul își răsfață sufletul în binecuvântarea rugii sale către părinți (Părinte, focul ce-ai purtat/ și-ai spus că este dor/ fidel prin vreme te-a urmat/ și s-a făcut izvor.). Un întreg mănunchi de poeme, în care poetul nu folosește cuvintele mamă sau tată, ci părinte, o sublimă măreție în adresarea către oamenii scumpi și dragi: („te rog, părinte, de mă iartă/ te rog, părinte, să mă ierți/”), continuând cu o suită de poeme/rugă: „Părinte, alături de soare”, „Părinte, te pierd în cuvinte” ș.a., rămânând stăpânul în comunicarea perfectă dintre om și natură („salcâmule, mi te închini”). Ruga lui Damian a sugerat neîmpăcare, protest, răzbunare sufletească, Salcâm în floare fiind poemul care încununează chemarea profundă, care, ca și poetul, „nu s-a vândut/ Spre a-și spori norocul”, fiind, dintre cei mai importanți poeți basarabeni din a doua jumătate a secolului XX, cel mai fără de noroc. O sinceră mărturisire cu valoare de conduită morală, o ars poetica însemnată în întreaga cariera literară a poetului. După această mărturisire, îndemnul poetului către cei de azi și de mâine, să se roage de „nemurirea salcâmului” său, capătă altă profunzime:

Rugați-vă pentru nemurirea salcâmului meu  

Poeți cu lire înstelate

Și voi stejari de pe cetate Și pești ce fulgerați în eleșteu. 

Că el curat răsărind din lut Prin trai sfințindu-și locul 

La rai nu s-a vândut

Spre a-și spori norocul. De căngile rădăcinilor sale Se mai țin casele, dâmbul Cum de norme morale – Sufletul, blândul. (Salcâm în floare)

Poemul Salcâmul din prag e o rugă bărbătească, de brav ostaș al demnității. Liviu Damian nu era poetul care să se roage în fața regimului totalitar. Fiecare rugă a Poetului este către univers, către cosmos, către viitor, către urmașii care vor ști să ocrotească nemurirea poetului, să o valorifice, să o promoveze pentru a o aduna poem cu poem, rugă cu rugă la patrimoniul cultural național:

SĂ FIE PACE-N LUME

şi ploaie pe meleag să nu ne părăsească salcâmul ocrotitorul din prag.

Poeziile rugă, versurile cugetări, proverbe – partea filosofică a liricii lui Liviu Damian e partea rezistentă a operei sale, care rămâne actuală și întreține nemurirea lui Liviu Damian. E patria poetului, e neamul trăitor nu în spațiul marginalizat, ci în timp, în timpul infinit. E patria cea de acasă, din suflet e demnitatea. E Mândrie și răbdare, pentru cenzura timpului – un simplu nume de carte, pentru autor e spațiul extins pe care-l vor însufleți căutările sale, versurile sale, poezia sa – adevărată ruga către natură, către viață, către viitor, rugă a demnității sale de Om al cetății, care cu mândrie și răbdare purta ascuns în suflet Cavalerul de Lăpușna. Și dacă rugăciunea, ruga este unitatea de măsură a dragostei (Sf. Augustin), poezia lui Liviu Damian e marea dragoste de adevăr, de dreptate, de omenie, e Partea noastră de zbor (numele altei cărți de poeme), e partea de zbor către renașterea spirituală, renașterea națională la care a contribuit mult și poetul rugilor astrale și al proverbelor poetice. Spunea un filosof, că versul devenit proverb e șoptit poetului de puterea divină și sunt versuri geniale. Astfel, poetul crescut fără tată, „n-a fost singur niciodată/ cum nu ne este singur dorul”. Cosmosul i-a sugerat versuri de cea mai înaltă calitate, devenite proverbe. În lirica lui Liviu Damian dragostea deschide ușile unor rugi aparte, a înțelepciunii, a imaginației transparente, cărei deseori nu e posibil să-i depistezi profunzimea de la o primă lectură, e necesară o lectură continuă, o legătură permanentă cu poetul pentru a-i depista crezul.

Rugă poetului e pentru curajul omului, pentru puterea noastră de a nu ceda „În fața acelui/ Care mă-nfruntă”. În poemul Eu locul de muncă nu îl cedez, din ultima sa carte, poetul produce o rugă-curaj, rugă de-ncurajare a sinelui, de confirmare a competențelor, a talentului omenesc care nu cedează:

La masa de scris 

În creștetul nopții 

În gura durerii 

În roua din vis 

În fața acelui 

Care mă-nfruntă

Eu locul de muncă nu îl cedez.

În volumul Coroana de umbră găsim o splendidă rugă pentru părinți, pentru înalt, pentru sublim sau pur și simplu o rugă pentru O zi „ca niciuna”, „trecută printr-un fluier blând” sau „urcând ca iedera la cer”, în care poetul roagă: „S-o scriem – că trece…”

Eseul în întregime AICI